SECŢIUNEA II: SISTEMUL DE REFERINŢĂ

[p. 57]

Secţiunea întâi a avut ca obiect sistemul tehnologic, altfel spus tehnologia folosită pentru achiziţia şi prelucrarea de date. Această secţiune face un pas înainte spre obiectul de studiu, prin relevarea sistemului referenţial. Există puţine lucruri în sine, iar obiectele arheologice nu se află printre ele. Nu există lucru “bun” sau “frumos” prin el însuşi, ci numai prin comparaţie cu lucrul “rău” sau “urât”. La fel şi cu obiectul arheologic: nu poate fi cunoscut decât prin comparaţie, prin referinţa la altceva.

La rândul lui, sistemul referenţial se împarte, cel puţin teoretic, în referinţa diacronică şi referinţa sincronă. Atfel spus, încercăm să determinăm, finalmente, care dintre obiectele studiate (aici: ceramica “Ipoteşti-Cândeşti”) seamănă cu alte obiecte, din alte timpuri sau din alte locuri, operaţiune relativ simplă şi oarecum mecanică; mult mai greu este apoi, când trebuie să aproximăm care din aceste asemănări au şi un înţeles “genetic” (metafora sper că este suficient de transparentă) – am putea spune “istoric”, dacă nu ar fi cam confuz – etapă mult mai delicată, presupunând destul de mult arbitrariu. Evident, când ne referim la alte timpuri înţelegem epoci care preced, relativ puţin, momentul studiat, iar când vorbim despre alte locuri ne referim la un areal geografic suficient de larg pentru a exprima toate influenţele care s-au putut manifesta asupra teritoriului de studiu. Într-o formulare condensată, avem un teritoriu şi o epocă de studiu, pe de o parte, şi teritorii şi epoci de referinţă, pe de altă parte. Am preferat să încep cu sistemul de referinţă, pentru a avea în portofoliu termenii de comparaţie necesari, atunci când vom cerceta, frontal, obiectul de studiu.

O abordare principial deterministă, ca cea de faţă, îşi are de înfruntat propria condiţie: incapacitatea de a explica totul, până la capăt. Fenomenul X – obiectul de studiu – este determinat de seriile de fapte Y şi Z, care la rândul lor sunt de terminate de seriile de fapte Y1, Y2..., Z1, Z2,..., care la rândul lor sunt determinate de alte fapte. Dar aceasta este problema oricărui sistem filosofic, iar noi nu încercăm să facem decât arheologie! Este oare necesar să ne otrăvim cu genul de probleme care nu-i lasă să doarmă pe filosofi? Este necesar, în fapt, să înţelegem doar limitele sistemului referenţial, care definesc, din start, capacitatea de a trage concluzii şi până la ce nivel. Cantitatea şi calitatea sistemului referenţial definesc, destul de exact, “pragul de sus” până la care am putea sări.

În mod ideal, pentru a înţelege perfect momentul prezent al obiectului de studiu (aici: ceramica munteană din secolul VI), una dintre condiţii ar fi să avem un sistem referenţial complet, adică să fim în posesia datelor despre toate obiectele de interes din trecut. Aşa ceva, evident, nu este posibil, nu numai fiindcă nu a fost cercetată decât o infimă parte din siturile istorice, fiindcă nu a fost publicată decât o mică parte din materialele deshumate, ci şi fiindcă putinţele investigatorului – fie el un solitar cercetător, un colectiv, un institut sau sistemul academic – sunt fatalmente finite şi anemice, prin comparaţie cu seria teoretic infinită a datelor necesare. Această perspectivă sumbră asupra actului cercetării poate avea urmări nefaste asupra stabilităţii psihice a omului de ştiinţă, dar este absolut necesară pentru a aşeza actul cercetării pe terenul solid al realităţii, pentru a fi capabili să definim obiective fezabile şi expectaţii care să nu producă dezamăgirea.

Aşadar, sistemul referenţial nu poate fi decât un eşantion, mai mult sau mai puţin reprezentativ, care să ofere cel mult sugestii asupra determinismului obiectelor studiate.

Loturile ceramice referenţiale diacronice, sunt alese, fireşte, în primul rând, din situri ale Câmpiei Române, începând cu epoca romană şi sfârşind cu prima jumătate a secolului al V-lea, care precede, cu puţin, epoca de studiu. Nu lipsesc însă mici loturi de referinţă din Moldova şi din intra-carpatic.

Loturile ceramice referenţiale sincronice acoperă spaţii ample, din Boemia, Slovacia, Polonia de sud, Bucovina de nord, Ucraina centrală şi nordică, zona de stepă a Mării Negre. Am evitat, deliberat, materialul ceramic din Câmpia Dunării mijlocii şi a Tisei inferioare, datorită specificului strategic al zonei, care a produs un amestec cultural greu comprehensibil. Nu am analizat decât un lot restrâns din Bulgaria de NE, din perioada post-romană, din simplul motiv că aceste materiale post-datează epoca studiată şi stau la originea unui fenomen cultural nou, sinteza balcano-dunăreană (numită curent în arheologia românească “Dridu”, denumire care la nivel convenţional este acceptabilă), care nu face obiectul de studiu al tezei.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – capitolul 4

---